Recenzie „Băiatul Echo” de Matt Haig

Mai bine să fiţi o poezie tristă decât o pagină goală.

Băiatul Echo este o lectură mult amânată. Şi nu pentru că nu aş fi avut timp sau fiindcă nu aş fi avut dispoziţia necesară, ci fiindcă pur şi simplu întârziam cu achiziţia ei. Până într-un moment când ofertele librăriei Libris mi-au dat imboldul necesar. Pot spune însă că trebuia totuşi să fi acţionat mai devreme. Dar cum se spune prin popor: „mai bine mai târziu decât niciodată”.

Dacă în viaţă totul îţi este oferit de-a gata, devii deprimat.

Matt Haig ne oferă un SF adolescentin. Un roman uşor de digerat pentru orice fel de cititor. Aş putea spune că de eşti un novice în ale SF-ului, Băiatul Echo îţi poate oferi o experienţă plăcută fără a-ţi dezvolta sentimentul de „pierdut în spaţiu”. Fluent şi cu un ritm uşor, acest roman proiectează o altă viziune a viitorului. Una dominată de tehnologie, cu androizi meniţi să uşureze viaţa oamenilor la fiecare pas.

Când oamenii pe care-i iubeşti te părăsesc, îţi iau şi aerul pe care îl respiri. Sau o parte din el. Cel puţin aşa ai impresia.

Băiatul Echo ne arată perspectiva unei tehnologii avansate, cu boli incurabile şi mortale, vindecabile, cu normă de viaţă prelungită, cu oameni care pot alege să rămână cât mai tineri şi cu o viaţă longevivă. În mijlocul acestei lumi, va persista un singur lucru: contradicţiile, părerile diferite de opinii. Vom avea parte de aceleaşi tabere „pro” şi „contra”. Pro evoluţie tehnologică, contra abuzului tehnologic. Ambele tabere vor avea dreptate, ambele tabere vor greşi.

Vasăzică asta simţi când îi pierzi pe oamenii pe care îi iubeşti.

Nu e doar un sentiment de tristeţe, aşa cum se spune de obicei.

Nu.

E mai mult de-atât.

E groaza absolută că ai rămas singur.

Pentru exemplificarea celor de mai sus, îi vom avea drept material de studiu pe Audrey Castel şi pe Daniel. Primul este om, o adolescentă de doar cincisprezece ani, cu un tată contra androizilor, activ. Al doilea, este un echo, android mult blamat de către tatăl lui Audrey şi, culmea, construit de fratele acestuia, Alex Castle.

În viaţă se întâmplă tot felul de lucuri şi ele nu sunt aceleaşi, dar seamănă între ele. Când vezi această asemănare, îţi dai seama că ceea ce se întâmplă este o a doua şansă, şansa de a vedea ce ai omis prima oară. Şi când ţi se oferă această posibilitate, trebuie să profiţi de ea deoarece îţi permite să îndrepţi unele greşeli şi să-ţi corectezi propriile concepţii eronate. Pentru că s-ar putea să fie ultima ta ocazie.

Atunci când un echo îi ucide părinţi, iar Audrey scapă la limită din ghearele morţii, prezentul şi viitorul îşi pierd din consistenţă. În timp ce viitorul dispare în neant, prezentul se clatină destul de tare, riscând să se prăbuşească, lăsând în urma lui doar praf şi rămăşiţe din ceea ce a fost şi ceea ce ar fi putut fi. Audrey ajunge în punctul în care concluzionează că tatăl său avea dreptate: lumea nu e mai sigură cu androizi în preajmă.

Când ai pierdut nişte oameni dragi, cel mai greu este să nu te gândeşti la amintirile pe care le-ai păstrat, la momentele pe care le-ai trăit deja alături de ei. Cel mai greu este să te gândeşti la lucrurile care ar fi trebuit să fie, dar care acum îţi sunt refuzate.

Refugiată la unchiul, Alex Castle, înconjurată de bestiile din fier, Audrey trebuie să ţină piept unei adevărate fobii pentru a nu ceda. Dar atunci când un echo tinde să aibă mai multe sentimente decât propriul membru al familiei, începi să te îndoieşti de orice concepţii şi idei pe care le-ar putea crea oricine. Daniel, un echo cu ochi verzi, exprimă mai multă tristeţe şi tandreţe decât orice om întâlnit de Audrey de la crima macabră a părinţilor. Cu cât fuge mai mult din calea lui, cu atât mai înverşunat se arată în salvarea ei. Dar de cine şi de ce trebuie salvată?

Dar frumuseţea este altceva. Ceva mai tainic, ceva ce există în interiorul fiecărei fiinţe vii şi poate fi văzut doar de anumiţi oameni. Iar după ce o vedeau, nu mai puteau s-o treacă cu vederea fiindcă, aşa cum spuneau poeţii aceia din vechime, frumuseţea înseamnă adevăr şi eternitate, şi te conectează cu infinitul.

Matt Haig oferă suflet unei „tinichele” şi pune fier în pieptul unui om. Îl seacă de umanitatea ce ne caracterizează şi-l lipseşte de conştiinţă. Rezultatul? Un creator căruia i se oferă puterea întregii lumi şi-l lasă liber la creaţie. Unul cu prea puţină viziune dar cu prea multă ranchiună, urâţenie şi laşitate. Băiatul Echo ne învaţă ce se întâmplă când răul câştigă.

Eşti un medalion din care şi oase. O amintire reînviată. Eşti un Echo şi, totodată, un ecou. Dar tu eşti tu.

Audrey şi Daniel sunt pioni pe o tablă unde este un singur rege care aleargă de nebun dintr-un colţ în altul, jucând cu sine un joc în care ceilalţi sunt neimportanţi. Lumea este lăsată la cheremul unei singure puteri, în timp ce tu trebuie să te refugiezi pe alte tărâmuri atunci când forţa nu-i de partea ta.

Mi-am dorit să nu simt nimic. Nici tristeţe, nici fericire. Mi se părea că durerea şi pierderea erau un preţ mult prea scump pentru a trăi şi a iubi.

Băiatul Echo de Matt Haig este un roman SF uşor şi plăcut ce, purtându-te în paşi futurişti, te învaţă că uneori răul câştigă şi cu un erou căzut, înveţi să te adaptezi condiţiilor şi să apuci un alt drum. Unde-i va purta acest drum pe Audrey şi Daniel, rămâne de văzut.

Poate că asta era viaţa. Dincolo de orice iluzie. Un şir de cicatrici.

Da. Aşa te maturizezi.

Descoperi durerea, dar în loc să fii paralizat de acea durere, devii mai puternic fiindcă ştii că i-ai supravieţuit.

Acest volum este disponibil pe site-ul editurii Trei şi în librăriile partenere. Enjoy!

Presupun că aşa sunt părinţii: o colecţie de opinii- pe unele le respingi, pe altele le moşteneşti-, ca o carte pe care continuăm s-o edităm la nesfârşit.

 

Titlu: Băiatul Echo

Titlu original: Echo Boy

Autor: Matt Haig

Editura: Trei

An publicare: 2015

Nr. pagini: 448