Pe scurt, transplantul meu a dezamăgit multă lume de pe-aici. Şi chimioterapia la fel, dar asta era mai puţin grav, pentru că-şi puneau speranţa în transplant. Acum, am impresia că doctorii nu mai ştiu ce soluţie să mai scornească, şi chiar că le provoc milă. Doctorul Dusseldorf, care mamei i se pare atât de chipeş, deşi eu îl găsesc cam în sprâncenat, are o mutră aşa de bosumflată, de zici că-i Moş Crăciun care-a rămas fără cadouri în sac.
Oscar şi Tanti Roz de Eric-Emmanuel Schmitt mi-a amintit de povestea Ca într-o oglindă, în chip întunecat… de Jostein Gaarder. Aceeaşi boală necruţătoare adusă în prim-plan, acelaşi suflet de copil ce încearcă să înţeleagă sensul vieţii pe ultima sa sută de metri, acelaşi înger ce pune cărămidă credinţei şi oferă alinare.
-Da de ce nu-mi spun pur şi simplu că o să mor?
La faza asta, Jumară a reacţionat ca toată lumea din spital: s-a făcut că plouă. Dacă pronunţi cuvântul „moarte” într-un spital, nimeni nu aude. E sigur că se lasă tăcerea şi-apoi se schimbă subiectul. Am făcut testul cu toată lumea. În afară de Tanti Roz.
Diferenţa constă în îngerul omenesc, Tanti Roz, care nu este o fantasmă divină, dar şi al stilului ludic, diferit de cel filozofic, în care decurge povestea lui Eric-Emmanuel Schmitt. Împletită din scrisori către Doamne-Doamne, piperate cu sfaturile lui Tanti Roz, Oscar şi Tanti Roz îi narează cititorului o altfel de poveste. O poveste ce te umple de simpatie, durere faţă de suferinţele copiilor, dar şi de recunoaşterea maturităţii de care un copil poate da dovadă.
Tanti Roz e campioana trezirilor. Ajunge mereu la linia de sosire exact când deschid ochii. Şi are mereu câte un zâmbet pregătit.
-Ce mai fac părinţii tăi?
-Aiurea, ca de obicei. Da mi-au adus cadou Spărgătorul de nuci.
Oscar este un copil simpatic ce vede din lume şi din cer, în ultimele lui zile pe pământ, cu mult mai mult decât vedem noi, adulţii, într-o întreagă viaţă plină de vitalitate. Prin ochii lui Oscar vedem maturitate şi inteligenţă, ghemul realităţii pe care tindem să-l ascundem de cei mici când de fapt ei recunosc adevărul cu mult înainte să apucăm noi să-l învelim în minciună pe post de apărare.
-De fapt, nu mi-e frică de necunoscut. Doar că mă enervează să pierd ceea ce cunosc.
Tanti Roz este ca un ghid menit să-l îndrume pe Oscar spre alinare, asta în timp ce ea însăşi îşi găseşte calea spre credinţă şi pace. Copilul vine că-i arate adultului drumul prin lume, în timp că adultul îi mijloceşte calea spre cerurile aducătoare de pace. Tanti Roz îi oferă lui Oscar explicaţiile şi răspunsurile pe care le evită toată lumea, arătându-i calea spre distragerea de la adevărata problemă, punând-ui situaţia în altă lumină şi chiar împingându-l spre proprii părinţi pe care îi simte fugind de el.
-Cele mai interesante întrebări rămân întrebări. Şi conţin în ele un mister. La fiecare răspuns trebuie să adaugi un „poate”. Numai întrebările fără interes au răspunsuri definitive.
Stilul ludic şi copilăresc în care este învelită povestea mi-a adus zâmbet împletit cu tristeţe. Lumea văzută prin ochii lui Oscar îţi stârneşte zâmbete care se topesc imediat sub tristeţea unui inevitabil sfârşit. Eric- Emmanuel Schmitt scrie o poveste emoţionantă despre maturitatea copiilor aflaţi la cheremul unei boli necruţătoare, despre înţelegere şi împăcare.
-După părerea mea, Tanti Roz, singura soluţie pentru viaţă este să trăieşti.
Oscar şi Tanti Roz este o lectură de câteva ore ce te trece prin sentimente cât pentru o viaţă, oblingându-te nu numai să te lipeşti de geam ci şi să intri în încăperea suferinţei ce te învaţă că fiecare suferinţă are rolul de a te educa să priveşti din alt punct şi să faci ceva cu timpul rămas. Oscar a adus înţelegere şi deschidere. Tanti Roz a căpătat credinţă şi pace. Tu cu ce te vei căpăta?
-Să mă adopţi?
-Da, deja l-am adoptat pe Bernard, când am văzut că i se-necaseră corăbiile.
-Bernard?
-Ursuleţul meu. Uite-l acolo, în dulap. Pe etajeră. E ursuleţul meu de când eram mic, nu mai are nici ochi, nici gură, nici nas, jumătate din materialul de deasupra i s-a rupt şi are cicatrici peste tot. Seamănă un pic cu tine. L-am adoptat în seara în care proştii ăia ai mei de părinţi mi-au adus un urs nou. Cum s-au gândit c-o să accept un ursnou? Mai lipsea să mă-nlocuiască şi pe mine cu un frate nou-nouţ, dacă le-a trecut prin cap aşa ceva! De-atunci, l-am adoptat. O să-i las moştenire tot ce am. Şi-aş vrea să te adopt şi pe tine, dacă asta te-ar face să te simţi mai bine.
Acest frumos volum ludic despre incoenţă, boală şi credinţă, este disponibil pe site-ul Editurii Humanitas şi în librăriile partenere.
Dragă Doamne-Doamne,
Azi împlinesc o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm mult, dar mă simt bine.
Am încercat să le explic părinţilor mei ce-i viaţa, un cadou foarte tare. La început, supraestimăm cadoul ăsta: credem c-am primit viaţa veşnică. După aceea îl subestimăm, ni se pare urât, prea scurt, mai c-am fi gata să-l aruncăm. În sfârşit, ne dăm seama că de fapt, n-am primit-o cadou, ci doar cu împrumut. Şi-atunci încercăm s-o merităm. Eu, care am o sută de ani, ştiu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrâneşti, cu atât trebuie să dai dovadă de bun-gust ca să apreciezi viaţa. Trebuie să devii un rafinat, un artist. La zece sau douăzeci de ani, orice prost poate să se bucure de viaţă, dar la o sută, când nu mai poţi să te mişti, trebuie să-ţi pui la contribuţie inteligenţa.
Nu ştiu dacă am reuşit să-i conving.
Mergi şi tu pe la ei. Fă-ţi treaba până la capăt. Eu am obosit un pic.
Pe mâine, pupici,
Oscar
Titlu: Oscar şi Tanti Roz
Titlu original: Oscar e la Dame Rose
Autor: Eric Emmanuel Schmitt
Editura: Humanitas
An publicare: 2012
Nr. pagini: 114
Lectură pentru Suflet 
Nu am citit nimic de Schmitt până acum. Mulțumesc pentru recomandare!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Cu drag! Aceasta a fost si prima mea intalnire cu Schmitt. Si trebuie sa recunosc ca a fost una placuta. Daca isi mentine stilul ludic si in celelalte lucrari, cred ca voi „lega o prietenie” si cu el :))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu știu cum să exprim în cuvinte ce simt legat de acestă carte. Aș citi-o și nu prea.
– Aș vrea să citesc pentru că este un roman scurt și pare, cumva, diferit de restul cărților și filmelor din această categorie. Mai inocent.
– Nu aș citi pentru că sunt sătulă de toate aceste drame în care autorii sau scenariștii își imaginează prin ce trece un bolnav pe un pat de spital. Vor să facă totul atât de lacrimogen, dramatic, trist, mișcător, încât pe mine mă scârbesc. Am fost de partea cealaltă a baricadei aproape jumătate din viață. Să stai pe un pat de spital conecatat la perfuzii și aparate, nu e atât de tragic, pentru că în spitale pe lângă lacrimile familiei și nefericirea colegilor de salon, găsești putere și speranță. Mereu am găsit puterea de a merge mai departe când făceam un Crăciun singură pentru că eram „prea bolnavă să merg undeva”. Mila prezentată în cărțile astea pentru bolnavii incurabili, este grețoasă, pentru că ei sunt oameni cât se poate de normali și nu trebuie compătimiți și categoric nu au nevoie de lacrimile și mila noastră, lucru pe care autorii nu îl înțeleg niciodată.
ApreciazăApreciat de 1 persoană