aventură · Beletristică · Citate · Fantasy · literatura contemporana · literatura universala · Recenzii cărţi

Recenzie „Tărâmul de cenuşă” (Tronul de cleştar #7) de Sarah J. Maas

Mi-a luat mult timp până să mă mobilizez şi să scriu această recenzie. Am invocat lipsa inspiraţiei şi a chefului de a mă dedica vocaţiei de recenzent. Dar adevăratul motiv este că pur şi simplu nu am putut să pun punct acestei serii ce m-a cucerit şi m-a răvăşit cu fiecare volum. Am început să citesc Tronul de cleştar când abia apăruseră primele două volume iar al treilea se afla undeva într-un viitor apropiat. Şi am început seria citind-o în format pdf. Acum sunt mândra posesoare a întregii serii în format paperback fiindcă DA!, o asemenea serie TREBUIE să facă parte din biblioteca unui cititor. Şi nu m-am oprit doar la seria Tronul de cleştar ci am achiziţionat toate volumele apărute în limba română şi scrise de Sarah J. Maas. Este un adevărat deliciu să te pierzi în lumile create de această autoare.

Nu uita… puterea inimii contează. Indiferent unde eşti, indiferent cât de departe, te vei conduce acasă.

Revenind la seria Tronul de cleştar, această aventură s-a sfârşit odată cu volumul Tărâmul de Cenuşă, al şaptelea volum al seriei, având 987 de pagini şi fiind mult prea puţine pentru a ne oferi minimul de saturaţie. Parcă aceste aproape o mie de pagini mi-a trezit o şi mai mare dorinţă de a citi şi mai multe aventuri marca Tronul de cleştar. Am devenit insaţiabilă. Am amânat scrierea recenziei fiindcă am amânat în a-mi finaliza aventura. Am trăit cu speranţa că atâta vreme cât nu scriu şi recenzia, călătoria nu este gata. M-am înşelat. Aşternându-mi impresiile finale ale acestei serii am realizat că această călătorie nu se termină ci va continua în inima şi imaginaţia mea. Acum sunt liberă să le făuresc personajelor mele preferate un nou viitor sau o altă desfăşurarea a aventurilor lor fiindcă DA! pentru unele personaje îndrăgite de mine, traiectoria li se sfârşeşte brusc şi violent, sfâşiindu-mi şi mie sentimentele.

Găseşte lucrul de care au nevoie şi foloseşte- l în avantajul tău.

De Manon Cioc-negru şi de Cele Treisprezece m-am îndrăgostit încă din volumul 4. Şi mi-au lipsit enorm de mult cât am fost pe urmele lui Chaol Westfall în Turnul zorilor. Când le-am regăsit în Tărâmul de cenuşă, Cele Treisprezece aveau o misiune într-o altă misiune. Pe de o parte, alături de Dorian Havilliard trebuiau să găsească celelalte chei Wyrd. Pe de altă parte, găsirea de noi alianţi, vrăjitoarele Crochan fiind pe cât de greu de găsit pe atât de bune în armata împotriva întunericului. În toată această căutare, atât Dorian cât şi Manon sunt nevoiţi să se confrunte atât cu ei înşişi cât şi cu părţile strâns ascunse din făpturile lor. Dorian se vede obligat să se afunde în acea putere de care se teme, îmbrăţişând-o ca pe o latură a făpturii sale şi învăţând a o modela conform credinţelor sale chiar dacă asta înseamnă să lase liber şi întunericul ce sălăşluieşte în ea. Manon trebuie să se dezmintă de învăţăturile vrăjitoarelor Dinţi-de-Fier pentru a face loc naturii învăţăturilor vrăjitoarelor Crochan. Dar obiceiurile proaste se pierd greu. Va putea Manon să se ridice la rangul celorlalte vrăjitoare pentru a le transforma în aliaţi?

-Realitatea nu o să se schimbe niciodată. Acum e important cum faci asta să conteze.

Maeve este o altă piesă importantă pe tabla de şah. Pare că o întreagă istorie s-a schimbat pentru a se remodela după chipul şi asemănarea sa. Jonglând când cu o extremă când cu cealaltă, Maeve pare a fi când forţă imbatabilă, când praf în lupta celor puternici. Cu o rezistenţă de fier este într-o continuă schimbare, alergând când într-o tabără când în alta, mereu cu un plan de rezervă la purtător care să o scoată învingătoare indiferent de rolul pe care îl are. Ce este clar e faptul că mereu reuşeşte să dea peste cap planurile tuturor precum şi să dea impresia că la scară mare, ea este singura forţă a lume care poate schimba regulile jocului.

-Dacă îţi spun că este prea ticălos şi mizerabil ca să rămână pe aici, ai să te răzgândeşti?

-Totuşi, nu de asta îl iubim? zise şi-i aruncă un zâmbet care-i transmitea că îşi amintea toate detaliile primei lor întâlniri – când o împinsese cu faţa într-un zid de piatră. O să-l invităm doar la sărbători.

-Ca să ne strice festivităţile? Eu unul îmi preţuiesc sărbătorile. Nu am nevoie de un mizantrop care să mi le strice.

-Bine, bine! Nu ai să încerci să îl ucizi şi, în schimb, nu o să-l invităm la nimic.

Lysandra de departe are rolul cel mai groaznic din poveste. Nevoită să joace rolul Reginei Terrasenului, ea ajunge să decadă în ochii celui drag, atrăgându-şi pe nedrept o ură făţişă ce o aruncă în luptă şi mai abitir. Forţa cu care se avântă în toate bătăliile îţi stârneşte atât admiraţia cât şi mila. Duritatea cu care este privită de Aedion ne face să-l urâm pe cel din urmă criticând orbirea de care dă dovadă în înţelegerea poverii pe care o duce pe umeri Lysandra. Cu toate acestea, tindem parcă să-l compătimim şi pe Aedion care, rămas singur în fruntea armatei, trebuie să ţină pe linia de plutire o armată făurită cu aliaţi năstruşnici, gata să dezerteze la primul zvon cum că marea forţă a focului e dispărută.

-Exersează în continuare! Într-o mie de ani, s-ar putea să reuşeşti ceva.

-La cum mă încurajezi, este de mirare că am învăţat ceva de la tine!

Aelin are propria luptă de dus. O luptă grea încercată unde făptura îţi este închisă iar gândul salvării stingând flacăra speranţei cu fiecare clipă de întârziere. Aflată în mâinile unora dintre cei mai nemiloşi duşmani, ea trebuie să agonizeze clipă de clipă, jerfindu-se pentru un destin nedorit dar pentru un popor iubit. Şi în toată această agonie, stă neclintită dorinţa unei lumi scăpate de sub întuneric. Rowan nu se dezminte nici el, căutându-şi perechea neîncetat şi constant. Avându-i de partea sa pe Gavriel, Fenrys, Lorcan şi Elide, ne este greu de crezut că Aelin poate rămâne atât de mult ascunsă. Forţa celor trei dar şi isteţimea lui Elide sunt atuuri importante ce pot salva jocul exact când totul pare pierdut definitiv.

-Ţi-am spus că dragostea este o slăbiciune. Ar fi mult mai bine dacă ne-am urî cu toţii.

Tărâmul de Cenuşă este un amalgam de forţe în faţa cărora lumea pare mult prea mică iar câmpul de bătălie neîncăpător. Avem aliaţi şi duşmani deopotrivă. Purtăm bătălie după bătălie şi cu fiecare pierdere speranţa scade vertiginos. Pierdem prieten după prieten în braţele unei morţi violente şi cu fiecare suflet plecat parcă şi noi, cititorii, ne pierdem speranţa. Sarah J. Maas ne ţine în centrul luptelor constant, parcă vrând să ne testeze curajul şi fiecare personaj are şansa de a-şi arăta valoarea.

-Ai să afli că prietenii loiali sunt un lucru rar, nu atât de uşor de sacrificat.

După cum spuneam, deşi am aşteptat finalul acestei serii, odată ajuns parcă nu aş fi vrut să se termine. Unele tentative de curaj mi s-au părut inutile, parcă totuşi ar fi fost o altă cale, un alt mod de a câştiga şi fără sacrificiu. Altele însă au fost exact gestul ultim de a salva speranţa, de a mai câştiga măcar o zi de odihnă sau de a păstra speranţa vie a unui viitor mai bun. De departe Cele Treisprezece au fost cele mai curajoase. Nicicând Manon Cioc-Negru nu şi-a meritat mai abitir insigna de neînfricată. A părut că, în final, a demonstrat că este atât Dinţi-de-Fier cât şi Crochan nu doar prins sânge ci şi prin loialitatea şi dăruirea pe care a transmis-o acolitelor sale şi care i s-a întors înzecit. Dacă e să vorbesc stric prin intermediul sentimentelor mele, Tărâmul de Cenuşă merită citit cel mai mult pentru Cele Treisprezece ce mi-au dăruit trecerea de la agonie şi extaz şi viceversa, umplându-mi ochii de lacrimi.

-Aminteşte-ţi că frica înseamnă că ai ceva pentru care merită să lupţi – ceva la care ţii atât de mult încât a-l pierde este cel mai grav lucru pe care ţi-l poţi imagina.

Tronul de cleştar se încheie magic de dureros dacă o astfel de analogie există. Este un final dulce-amărui unde luptăm cot la cot cu eroii noştri şi ne dăm viaţa cu mândrie şi vitejie dând lumii şansa la renaştere şi la speranţa că încă putem câştiga în ciuda forţelor vitrege ce par a se înmulţi. Curajul stă în fiecare suflet viu dornic la o lume mai bună. Atâta vreme cât există speranţă, războiul poate fi câştigat, fiecare pierdere poate fi răsplătită în crearea unei lumi mai bune. Tărâmul de cenuşă face ca orice aşteptare să fi meritat. Fanii care au aşteptat apariţia fiecărui volum, la distanţe de luni bune, şi-au primit acum răsplata.

-Cere-mi să rămân.

-Rămâi.

-Cere-mi să vin cu tine.

-Vino cu mine!

-Cere-mă în căsătorie!

-Vrei să te căsătoreşti cu mine?

-Mă mai gândesc!

Tărâmul de cenuşă, finalul seriei Tronul de cleştar, de Sarah J. Maas este disponibil, alături de predecesoarele sale, pe site-ul Editurii Rao şi în librăriile partenere.

Titlu: Tărâmul de cenuşă

Titlu original: Kingdom of Ash

Seria: Tronul de cleştar

Autor: Sarah J. Maas

Editura: Rao

An publicare: 2021

Nr. pagini: 987

Un gând despre „Recenzie „Tărâmul de cenuşă” (Tronul de cleştar #7) de Sarah J. Maas

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s